Iluzii

Ţi-a fost foarte greu să treci peste tensiunea din timpul tezelor, erai terminată şi viaţa ta era neagră. Ai văzut-o însă pe Ana fericită şi relaxată - euforică poate - şi ai fost invidioasă pe veselia ei şi uşurinţa de a rezista stresului care făcea ravagii în mintea ta.

Când erai aproape să-ţi pui capăt zilelor din cauza părinţilor, profesorilor şi tuturor nenorocirilor din jurul tău, ţi-a venit ideea să-i ceri ajutorul Anei. Ea te-a ajutat bucuroasă: ţi-a vândut un pliculeţ de fericire care se dilata în interiorul creierului tău sub forma unor norişori roz...

Totul s-a risipit. Răul era doar o halucinaţie îndepărtată, nu-i aşa? Erai cu adevărat stăpână pe propria persoană, puteai să te controlezi – pe tine şi pe ceilalţi.

Dar la un moment dat pliculeţul s-a terminat. Sângele turbat te făcea să scoţi zbierăte înăbuşite de durere; dorinţa diabolică pulsa; totul s-a înnegrit din nou, lama era tot mai aproape de vena ta tremurândă .

Ana era plecată. În fiecare noapte visai câmpii negre cu maci sângerii, opiumul se simţea în aer şi te trezeai urlând ca un strigoi sălbatic, într-o închisoare de fier invizibil şi dureros.

În sufletul tău încâlcit se amestecau buruieni şi lacrimi, şi pliculeţe şi o uşă de bloc din care ieşeau şi intrau oameni, deşi pe plăcuţa cartonată atârnată de clanţă scria clar ÎNCHIS...

Te-ai îndreptat ca o stafie spre uşa mereu deschisă disperării. Toate economiile tale pentru facultate au zburat în vântul de halucinaţii ce sufla încontinuu dinspre pliculeţul cu norişori plăcuţi şi rozalii.

Ai cunoscut în blocul acela alţii ca tine; ai umblat cu ei peste tot, prin cluburi, te-ai distrat si le-ai dat tot ce îţi rămăsese.

Ai ajuns apoi la limită. Nu mai aveai bani. Ana s-a mutat altundeva, să ademenească alte suflete rătăcite... Realitatea începea să se contureze uşor ca o dâră scârboasă de întuneric printre plăpânzii norişori ai cerului tău imaginar şi azuriu.

S-a terminat. Toată realitatea s-a întors împotriva ta. Îţi mişcai speriată trupul slăbit în toate părţile, încercând să înţelegi.

...Ai rămas repetentă. Părinţii, plecaţi în străinătate, nu ştiau. Îţi era scârbă de tine însăţi. Te detestai, şi o urai şi pe Ana pentru că gândeai că ai ajuns în starea asta din cauza ai.

Dar nu, tu, tu te-ai târât singură în toată mizeria asta. Tu eşti de vină că te numeau aurolacă când mergeai pe stradă. Doar tu, şi nimeni altcineva nu ţi-a răpit voinţa.

O să repeţi anul, o să încerci să nu repeţi şi greşelile.

Dar viaţa nu o mai poţi repeta.